Am sa va prezint o poveste din copilăria mea, cu micile aventuri la pescuit, prin natură, in jurul vârstei de 12 ani.
Moş Vasea.
Nea Vasea, fost în tinereţe om de bază al partidului, şi la rău dar mai sigur la bine, umblat prin toate închisorile pe unde a băgat oameni la „odihnă”, s-a reîntors în satul „prenatal” spre a avea şi el o pensie liniştită (băută înainte să vină postaşul cu ea) în noua sa pasiune de bătrânel şi anume de braconier. Ba la plasă, ba la prostovol, ba la „controlat” juvelnicele noaptea pe la turişti, după caz şi cu parul... Cum vă spuneam, un bătrânel „liniştit” care îşi ducea veacul pe lângă noi, dar ferească sfântul să-l superi cu ceva că imediat îţi aducea aminte de vreo ruda, mai îndepărtata sau mai apropiată, după caz. La prima vedere, nu aveam nimic de împărţit cu el si nici nu prea vroiam, dar iată că într-o zi, când peştele se hotărî să doarmă mai toata ziua, ne trecu prin cap o idee. Să furăm, adică să împrumutăm pe termen limitat barca lui nea Vasea, care ziua şoma pe mal iar noaptea se îndoia de atâta peşte prins, sau mai bine zis electrocutat sau, după caz, furat. Eh, şi ce ne-am zis noi, eu şi cu Dumitrel, biatul cantonierului, hai să ne plimbam şi noi pe Dunăre. Zis şi făcut. Dezlegam frumuşel barca, căci era cam bine legată cu un lacăt, aşa că am fost nevoiţi să smulgem priponul din pământ. Şi o luăm frumuşel pe Dunăre. Toate frumoase şi senine cu mici certuri pe vâsle, care să vâslească mai mult, ba el, ba eu, ba iară eu şi tot aşa... Ce pot spune, totul frumos, Dunărea arata ca binecuvântată de Dumnezeu, sclipitoare în toate minunile sale. Cu ocazia aceasta am putut descoperii noi tărâmuri şi golfuleţe.
Până aici totul bine, noi eram super bucuroşi şi ne plimbam liniştiţi, nu ne facem probleme din cauza lui moş Vasea, de care eram siguri că o sa ne înţeleagă dacă o sa ne prindă, numai că noi ziceam că punem barca la loc şi nu o sa-şi dea seama ca am luat-o.
Toata ziua ne-am plimbat, am acostat pe diferite maluri unde nu puteam ajunge cu piciorul, am colindat noi locuri, am mers prin pădurea inundată, de fapt acesta a fost cel mai frumos lucru. Am ajuns intr-o pădure veche de plopi, care mai tot anul era inundată de Dunăre, apa avea o adâncime de jumătate de metru până la un metru, fără a socoti câteva gropi ştiute de Dumitrel care aveau şi 3m adâncime, aşa că era un tărâm neaccesibil piciorului. Noi bineînţeles că am coborât din barcă şi ne-am bălăcit în apa rece nebătută de soarele torid de august. Ne-am bălăcit noi, am dat şi de o groapă în care am intrat până peste cap, fără să ne gândim că ne puteam agăţa de vreo răgălie şi să ne înecăm, doar eram nişte copii şi ne distram fără să ne prea gândim. Totul era minunat, parcă eram pe tărâmul lui Dumnezeu, splendid, umbrele plopilor se oglindeau în apa care avea o culoare ciudată, un verde închis, cu toate că ea de fapt era limpede, dar datorită copacilor lua nuanţe minunate. Ici, colo se întrezăreau pete albastre, unele gălbui, altele chiar roşiatice, acolo unde se strecura cerul, iar soarele nervos se tot chinuia să ne prindă şi să ne topească, parcă invidios că fugim de el. Parcă eram în altă lume, căci printre copaci se întrezărea firava „lume exterioara”, adică Dunărea sclipitoare, iar pe partea cealaltă satul, câmpul cu munca şi problemele lui. Noi parcă eram absolviţi de muncă, eram nişte privilegiaţi ai naturii. Cea mai minunata privelişte a fost atunci când ne-am culcat pe spate cu fruntea înspre soarele care ne tot urmarea. Am o s-o ţin minte toata viaţa, era totul perfect, Dunărea invidioasa ne legăna un pic aducându-ne aminte că există, vântul prietenos ne dăruia o melodie din vastul sau repertoriu, păsărelele se simţeau şi ele datoare cu a lor opinie, brotacul verzuliu se auzea în fundal, după el s-a trezit tot corul, până şi prietenul şalău se simţea dator cu un salt de cascador. Ambianţa te poftea să stai şi să tot stai, să miroşi parfumul său, să admiri şi să nu te mai saturi. Singurul regret a fost că nu ne-am luat undiţele, dar eram aşa de ocupaţi să admirăm peisajul încât nu am fi avut timp de pescuit.
Cu trecerea timpului soarele se apleacă „căzând” peste pădurea de peste Dunăre, umbrind tot malul drept al său. Seara se pregătea să intre în drepturi trimiţându-şi „mesagerii” săi cei mereu nepoftiţi, ţânţarii. Cei care ne fac să fugim din locul acesta minunat, cu promisiunea că nu îl vom uita şi îl vom vizita cu orice ocazie şi îl vom iubi mereu.
Cu strângere de inimă plecăm, ne luam la revedere şi ne urnim din loc, împingând barca deoarece nu puteam vâsli din cauza copacilor deşi. Apa o simţim din ce in ce mai rece, mai ales în pădure, semn că noaptea se apropie.
De data asta ne grăbim şi vâslim mai repede pentru că din spate ne ajungea noaptea. Avem noroc că suntem conduşi de Dunăre şi nu mergem contra curentului ca atunci când am venit.
Drumul fiind lung, ajungem la locul de unde luaserăm barca cam pe seară spre noapte, noroc ca ştiam bine drumul pentru că altfel ajungeam cu siguranţa la altă adresă. Când să ne apropriem de locul unde ţinea nea Vasea barca scădem din viteza, mergem încet de tot pentru a nu face zgomot. Deja noaptea îşi intra in drepturi binişor, ne cam chioram noi pentru a vedea ce facem.
Încet de tot tragem barca la mal, când deodată auzim un foşnet în desişuri, apoi un zgomot foarte puternic şi unde îl zărim pe moş Vasea, mai mult după ţigara aprinsă din colţul gurii, care îi lumina chipul zbârcit şi mânios, că se repede la noi cu un par mare şi negru, mârâind parcă. Noi, speriaţi de moarte, ne înghiţim limbile şi sărim de frică în apa rece, plină de verdeaţă şi o luăm la înotat spre larg. Am înotat şi am înotat, am luat-o apoi paralel cu Dunărea, după un timp am schimbat direcţia spre mal şi ne-am urcat pe uscat departe de locul respectiv. Cu ochii „in şase” am luat-o la fugă prin pădure pentru a ajunge acasă, la canton. Uzi leoarcă, ne-a prins şi frigul nopţii şi vântul rece care, de data asta, ne era un pic duşman. În final ajungem la canton, gata uscaţi de vânt, care până la urmă nu ne-a dăruit doar o răceala zdravănă, ci ne-a şi uscat hainele.
La canton toate bune, se pare ca moş Vanea nu ne-a identificat şi nu a venit să se plângă de noi.
Noi ne-am făcut că plouă, ai noştri nu au băgat nimic de seama, am mâncat cu o foame precum câinii nehrăniţi ţinuţi în lanţuri, de s-au speriat părinţii. Apoi am făcut un foc mare de tabără pentru a ne încălzi şi a face ceva pentru a ne mai trece sperietura care, ce e drept, era cam mare.
În faţa focului am stat şi ne-am gândit noi prin ce peripeţii am trecut şi cum de am avut curajul să facem ce am făcut, cu fuga şi înotul in plina noapte în Dunărea care poate fi şi prieten ziua, dar şi duşman noaptea, prin capcanele sale.
Noaptea am avut un somn ca de ingeraşi, numai ca dimineaţă devreme, pe la 5, ne sculăm intr-o bubuială puternică la uşă, sar ca ars din pat şi mă uit pe geam, când… rămân îngheţat....moş Vasea!!!! În mintea mea înnebunită de frică mă gândesc că ne-o fi recunoscut aseară pe întunericul acela sau, cel mai probabil, dimineaţa pe lumină o fi găsit ceva în barcă, ce ne-o fi picat din buzunare. Cu sufletul în batistă mă duc la uşa camerei să ascult. Mitică, cantonierul, se scoală şi se duce boscorodind să deschidă uşa. Dumitrel dormea in camera de vizavi, deci nu am putut vorbi cu el. Secundele până să deschidă Mitică uşa parcă erau veşnice, mă şi gândeam la scandalul ce va urma, cum moşul nu prea e „cu minte” cine ştie ce-l apuca. Îmi era frică de ai mei să nu se supere şi să zică gata, plecăm, ceea ce însemna o tragedie pentru mine.
Mitică se apropie de uşa înjurând şi …momentul culminant, deschide uşa, eu încremenit,.......”bre nea Mitică, dai şi tu nişte apă, că mi-i seti”.....moş Vasea, beat criţă. Atunci am simţit că lumea e a mea de bucurie şi am zis că, fără dubiu, am un Dumnezeu al meu.
Dar, dacă judecăm la rece, salvarea noastră a fost nu de la Dumnezeu, ci de la „roşcatul cu coarne” care are obiceiul să-i pună în mâna lui moş Vasea o sticlă cu băutură, totdeauna peste 30 de grade, care îi dăruieşte o amnezie pe cinste, de atunci când se trezeşte nici nu ştie a merge sau a vorbi prea bine.
Aşa că totul a fost bine, am scăpat fără probleme, numai Mitică a fost cel mai supărat, ce a fost la gura lui e mai greu de pronunţat şi chiar de scris, înjurându-l foarte „ordonat”, începând de la rudele cele mai apropiate până la cele pe care, săracul nefericit, nici nu le avea probabil.
O poveste cu final fericit şi cu un epilog spus de Dumitrel:
„Data viitoare îi lăsam noi o sticlă de ţuică”
Moş Vasea.
Nea Vasea, fost în tinereţe om de bază al partidului, şi la rău dar mai sigur la bine, umblat prin toate închisorile pe unde a băgat oameni la „odihnă”, s-a reîntors în satul „prenatal” spre a avea şi el o pensie liniştită (băută înainte să vină postaşul cu ea) în noua sa pasiune de bătrânel şi anume de braconier. Ba la plasă, ba la prostovol, ba la „controlat” juvelnicele noaptea pe la turişti, după caz şi cu parul... Cum vă spuneam, un bătrânel „liniştit” care îşi ducea veacul pe lângă noi, dar ferească sfântul să-l superi cu ceva că imediat îţi aducea aminte de vreo ruda, mai îndepărtata sau mai apropiată, după caz. La prima vedere, nu aveam nimic de împărţit cu el si nici nu prea vroiam, dar iată că într-o zi, când peştele se hotărî să doarmă mai toata ziua, ne trecu prin cap o idee. Să furăm, adică să împrumutăm pe termen limitat barca lui nea Vasea, care ziua şoma pe mal iar noaptea se îndoia de atâta peşte prins, sau mai bine zis electrocutat sau, după caz, furat. Eh, şi ce ne-am zis noi, eu şi cu Dumitrel, biatul cantonierului, hai să ne plimbam şi noi pe Dunăre. Zis şi făcut. Dezlegam frumuşel barca, căci era cam bine legată cu un lacăt, aşa că am fost nevoiţi să smulgem priponul din pământ. Şi o luăm frumuşel pe Dunăre. Toate frumoase şi senine cu mici certuri pe vâsle, care să vâslească mai mult, ba el, ba eu, ba iară eu şi tot aşa... Ce pot spune, totul frumos, Dunărea arata ca binecuvântată de Dumnezeu, sclipitoare în toate minunile sale. Cu ocazia aceasta am putut descoperii noi tărâmuri şi golfuleţe.
Până aici totul bine, noi eram super bucuroşi şi ne plimbam liniştiţi, nu ne facem probleme din cauza lui moş Vasea, de care eram siguri că o sa ne înţeleagă dacă o sa ne prindă, numai că noi ziceam că punem barca la loc şi nu o sa-şi dea seama ca am luat-o.
Toata ziua ne-am plimbat, am acostat pe diferite maluri unde nu puteam ajunge cu piciorul, am colindat noi locuri, am mers prin pădurea inundată, de fapt acesta a fost cel mai frumos lucru. Am ajuns intr-o pădure veche de plopi, care mai tot anul era inundată de Dunăre, apa avea o adâncime de jumătate de metru până la un metru, fără a socoti câteva gropi ştiute de Dumitrel care aveau şi 3m adâncime, aşa că era un tărâm neaccesibil piciorului. Noi bineînţeles că am coborât din barcă şi ne-am bălăcit în apa rece nebătută de soarele torid de august. Ne-am bălăcit noi, am dat şi de o groapă în care am intrat până peste cap, fără să ne gândim că ne puteam agăţa de vreo răgălie şi să ne înecăm, doar eram nişte copii şi ne distram fără să ne prea gândim. Totul era minunat, parcă eram pe tărâmul lui Dumnezeu, splendid, umbrele plopilor se oglindeau în apa care avea o culoare ciudată, un verde închis, cu toate că ea de fapt era limpede, dar datorită copacilor lua nuanţe minunate. Ici, colo se întrezăreau pete albastre, unele gălbui, altele chiar roşiatice, acolo unde se strecura cerul, iar soarele nervos se tot chinuia să ne prindă şi să ne topească, parcă invidios că fugim de el. Parcă eram în altă lume, căci printre copaci se întrezărea firava „lume exterioara”, adică Dunărea sclipitoare, iar pe partea cealaltă satul, câmpul cu munca şi problemele lui. Noi parcă eram absolviţi de muncă, eram nişte privilegiaţi ai naturii. Cea mai minunata privelişte a fost atunci când ne-am culcat pe spate cu fruntea înspre soarele care ne tot urmarea. Am o s-o ţin minte toata viaţa, era totul perfect, Dunărea invidioasa ne legăna un pic aducându-ne aminte că există, vântul prietenos ne dăruia o melodie din vastul sau repertoriu, păsărelele se simţeau şi ele datoare cu a lor opinie, brotacul verzuliu se auzea în fundal, după el s-a trezit tot corul, până şi prietenul şalău se simţea dator cu un salt de cascador. Ambianţa te poftea să stai şi să tot stai, să miroşi parfumul său, să admiri şi să nu te mai saturi. Singurul regret a fost că nu ne-am luat undiţele, dar eram aşa de ocupaţi să admirăm peisajul încât nu am fi avut timp de pescuit.
Cu trecerea timpului soarele se apleacă „căzând” peste pădurea de peste Dunăre, umbrind tot malul drept al său. Seara se pregătea să intre în drepturi trimiţându-şi „mesagerii” săi cei mereu nepoftiţi, ţânţarii. Cei care ne fac să fugim din locul acesta minunat, cu promisiunea că nu îl vom uita şi îl vom vizita cu orice ocazie şi îl vom iubi mereu.
Cu strângere de inimă plecăm, ne luam la revedere şi ne urnim din loc, împingând barca deoarece nu puteam vâsli din cauza copacilor deşi. Apa o simţim din ce in ce mai rece, mai ales în pădure, semn că noaptea se apropie.
De data asta ne grăbim şi vâslim mai repede pentru că din spate ne ajungea noaptea. Avem noroc că suntem conduşi de Dunăre şi nu mergem contra curentului ca atunci când am venit.
Drumul fiind lung, ajungem la locul de unde luaserăm barca cam pe seară spre noapte, noroc ca ştiam bine drumul pentru că altfel ajungeam cu siguranţa la altă adresă. Când să ne apropriem de locul unde ţinea nea Vasea barca scădem din viteza, mergem încet de tot pentru a nu face zgomot. Deja noaptea îşi intra in drepturi binişor, ne cam chioram noi pentru a vedea ce facem.
Încet de tot tragem barca la mal, când deodată auzim un foşnet în desişuri, apoi un zgomot foarte puternic şi unde îl zărim pe moş Vasea, mai mult după ţigara aprinsă din colţul gurii, care îi lumina chipul zbârcit şi mânios, că se repede la noi cu un par mare şi negru, mârâind parcă. Noi, speriaţi de moarte, ne înghiţim limbile şi sărim de frică în apa rece, plină de verdeaţă şi o luăm la înotat spre larg. Am înotat şi am înotat, am luat-o apoi paralel cu Dunărea, după un timp am schimbat direcţia spre mal şi ne-am urcat pe uscat departe de locul respectiv. Cu ochii „in şase” am luat-o la fugă prin pădure pentru a ajunge acasă, la canton. Uzi leoarcă, ne-a prins şi frigul nopţii şi vântul rece care, de data asta, ne era un pic duşman. În final ajungem la canton, gata uscaţi de vânt, care până la urmă nu ne-a dăruit doar o răceala zdravănă, ci ne-a şi uscat hainele.
La canton toate bune, se pare ca moş Vanea nu ne-a identificat şi nu a venit să se plângă de noi.
Noi ne-am făcut că plouă, ai noştri nu au băgat nimic de seama, am mâncat cu o foame precum câinii nehrăniţi ţinuţi în lanţuri, de s-au speriat părinţii. Apoi am făcut un foc mare de tabără pentru a ne încălzi şi a face ceva pentru a ne mai trece sperietura care, ce e drept, era cam mare.
În faţa focului am stat şi ne-am gândit noi prin ce peripeţii am trecut şi cum de am avut curajul să facem ce am făcut, cu fuga şi înotul in plina noapte în Dunărea care poate fi şi prieten ziua, dar şi duşman noaptea, prin capcanele sale.
Noaptea am avut un somn ca de ingeraşi, numai ca dimineaţă devreme, pe la 5, ne sculăm intr-o bubuială puternică la uşă, sar ca ars din pat şi mă uit pe geam, când… rămân îngheţat....moş Vasea!!!! În mintea mea înnebunită de frică mă gândesc că ne-o fi recunoscut aseară pe întunericul acela sau, cel mai probabil, dimineaţa pe lumină o fi găsit ceva în barcă, ce ne-o fi picat din buzunare. Cu sufletul în batistă mă duc la uşa camerei să ascult. Mitică, cantonierul, se scoală şi se duce boscorodind să deschidă uşa. Dumitrel dormea in camera de vizavi, deci nu am putut vorbi cu el. Secundele până să deschidă Mitică uşa parcă erau veşnice, mă şi gândeam la scandalul ce va urma, cum moşul nu prea e „cu minte” cine ştie ce-l apuca. Îmi era frică de ai mei să nu se supere şi să zică gata, plecăm, ceea ce însemna o tragedie pentru mine.
Mitică se apropie de uşa înjurând şi …momentul culminant, deschide uşa, eu încremenit,.......”bre nea Mitică, dai şi tu nişte apă, că mi-i seti”.....moş Vasea, beat criţă. Atunci am simţit că lumea e a mea de bucurie şi am zis că, fără dubiu, am un Dumnezeu al meu.
Dar, dacă judecăm la rece, salvarea noastră a fost nu de la Dumnezeu, ci de la „roşcatul cu coarne” care are obiceiul să-i pună în mâna lui moş Vasea o sticlă cu băutură, totdeauna peste 30 de grade, care îi dăruieşte o amnezie pe cinste, de atunci când se trezeşte nici nu ştie a merge sau a vorbi prea bine.
Aşa că totul a fost bine, am scăpat fără probleme, numai Mitică a fost cel mai supărat, ce a fost la gura lui e mai greu de pronunţat şi chiar de scris, înjurându-l foarte „ordonat”, începând de la rudele cele mai apropiate până la cele pe care, săracul nefericit, nici nu le avea probabil.
O poveste cu final fericit şi cu un epilog spus de Dumitrel:
„Data viitoare îi lăsam noi o sticlă de ţuică”
Autor: Razvan Baleanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu