Sturionii

Dupa milioane de ani, ne incanta inca prin aspect fizic si forta, prin gustul carnii sau al icrelor, prin misterul de vietati din vremea dinozaurilor. Astazi sunt insa pe punctul de a-si incheia calatoria, scosi pe usa din dos a istoriei de cea mai lacoma dintre speciile cu care si-au incrucisat destinul - omul. Sunt cei mai vechi si poate cei mai ravniţi dintre pestii noştri, ei sunt Sturionii.

Au supravietuit in lumea intreaga 28 de specii, grupate in doua familii – Acipenseridae si Polyodontidae, ultima avand doar doi reprezentanti. Gasim in apele noastre din fiecare, fie ca sunt aici de cand lumea (acipenseridele din Dunare si Marea Neagra), fie ca au ajuns de curand, prin populari (Polyodon).

La o privire sumara toti par la fel. Ciudatenia de la cap se-arata, caci gura se rupe in jos sub un „nas” crescut parca fara rost. Pestele are opercule, un pas inainte fata de verisorii din mare, rechinii, siliti sa inoate cu gura semideschisa, impingand apa prin fantele puse acolo unde noi am zice ca e gatul. Putem sa ciocanim un sturion pe crestet pentru a ne lamuri ca are capul tare. Sunt de altfel singurele lui oase asa cum le intelegem noi, si acelea aparute in buna masura prin osificarea unor placi din piele. In rest, intregul schelet intern e format din zgarciuri, din cartilaje.

E inutil sa-i cautam pielea de solzi, cel puţin in varianta cu care suntem obisnuiti. Daca tocmai pipaim un poliodon, pielea pare golasa, desi e tapetata cu un soi de solzi micuti. O parte din corp ii este acoperita cu placi osoase. Orice neam de acipenserid am cerceta, de-a lungul corpului vom afla cinci siruri de placi: unul pe spate, cate unul pe laterale si doua pe fata ventrala, pe „burta”. Uneori, intre siruri mai pot aparea si alte placi mai micute.

Parca nici coada nu-i chiar otova. Are tot doua „jumatati”, ca la orice crap, stiuca, salau, dar partea de sus este mai lunga si acoperita cu solzi rombici, micuti si aspri, numiti fulcre. Tot coada asimetrica, adica heterocerca, au si rechinii, cu care sturionii impart un indepartat stramos comun. In portiunea mai mare a cozii se termina de fapt coloana vertebrala, un alt semn al vechimii speciei.

Stim azi ca sturionii au vechime printre vietuitoarele terestre. Totusi, nu batranetea le-a jucat festa, ci valoarea lor economica exceptionala. Carnea lor este printre cele mai gustoase, avand pana la o sesime grasime. Septurile dintre muschi nu sunt calcificate, prin urmare este complet lipsita de osiculele atat de suparatoare. De la exemplarele mari se poate folosi cam tot: pielea, carnea, maruntaiele (ce altceva mai gustos ar fi putut contine ciorba de sarbatoare a haholilor din Sfantu Gheorghe, daca nu mate de morun?). Şi, bineînţeles, icrele.

Le-a cauzat mai putin incalzirea globala. Poate nici poluarea sa nu fie prima explicatie pentru rarirea lor. Ci capturarea fara limita, in conditiile unui ciclu biologic aparte. Sturionii ating tarziu maturitatea sexuala, intre patru si cincisprezece ani (comparativ, la hamsie dureaza cateva luni). Sigur, in lumea lor sunt specii longevive. Morunul, de exemplu, traieste fara prea multe chinuri un secol. Din pacate, aceste adevarate fosile vii nu se reproduc an de an. Pot trece si sapte ani pentru ca o femela sa regaseasca drumul spre locul unde isi va depune ponta.

Sturionii din mare sunt anadromi, adica bat cale lunga pentru a se putea reproduce. Or, calatoria pe Dunare in sus nu e in sine tocmai lesnicioasa. Cu mici exceptii, depun icre in apa dulce, pe substrat tare, acolo unde curentul puternic si apa curata scapa parintii de grija oxigenarii icrelor embrionate. Numai ca locurile potrivite se tot imputineaza, prin regularizări de albie, dragari sau baraje (Portile de Fier).

Unde mai pui ca din februarie pescarii le astern in fata alte bariere. Siruri intregi de carlige mari fara momeala stau intinse in vadurile unde pestii se aglomereaza pentru a urca prin curent. Zbatandu-se, se priponesc singuri in carmace si sfarsesc hacuiti. Setcile pot fi la fel de eficiente, desi majoritatea sturionilor circula aproape de fundul apei. Nu degeaba geme podul Giurgenilor de smecheri fluturand toată ziulica din maini.

In apele noastre exista cam 6 – 7 specii de sturion, adica un sfert din toatul speciei. Unii traiesc in apa dulce, altii in mare, dar care gusta mereu apa Dunarii, atunci cand depun icrele.