Dupa
milioane de ani, ne incanta inca prin aspect fizic si forta, prin
gustul carnii sau al icrelor, prin misterul de vietati din vremea
dinozaurilor. Astazi sunt insa pe punctul de a-si incheia calatoria,
scosi pe usa din dos a istoriei de cea mai lacoma dintre speciile cu
care si-au incrucisat destinul - omul. Sunt cei mai vechi si poate cei
mai ravniţi dintre pestii noştri, ei sunt Sturionii.
Au
supravietuit in lumea intreaga 28 de specii, grupate in doua familii –
Acipenseridae si Polyodontidae, ultima avand doar doi reprezentanti.
Gasim in apele noastre din fiecare, fie ca sunt aici de cand lumea
(acipenseridele din Dunare si Marea Neagra), fie ca au ajuns de curand,
prin populari (Polyodon).
La o privire sumara toti par la fel.
Ciudatenia de la cap se-arata, caci gura se rupe in jos sub un „nas”
crescut parca fara rost. Pestele are opercule, un pas inainte fata de
verisorii din mare, rechinii, siliti sa inoate cu gura semideschisa,
impingand apa prin fantele puse acolo unde noi am zice ca e gatul. Putem
sa ciocanim un sturion pe crestet pentru a ne lamuri ca are capul tare.
Sunt de altfel singurele lui oase asa cum le intelegem noi, si acelea
aparute in buna masura prin osificarea unor placi din piele. In rest,
intregul schelet intern e format din zgarciuri, din cartilaje.
E
inutil sa-i cautam pielea de solzi, cel puţin in varianta cu care suntem
obisnuiti. Daca tocmai pipaim un poliodon, pielea pare golasa, desi e
tapetata cu un soi de solzi micuti. O parte din corp ii este acoperita
cu placi osoase. Orice neam de acipenserid am cerceta, de-a lungul
corpului vom afla cinci siruri de placi: unul pe spate, cate unul pe
laterale si doua pe fata ventrala, pe „burta”. Uneori, intre siruri mai
pot aparea si alte placi mai micute.
Parca nici coada nu-i chiar
otova. Are tot doua „jumatati”, ca la orice crap, stiuca, salau, dar
partea de sus este mai lunga si acoperita cu solzi rombici, micuti si
aspri, numiti fulcre. Tot coada asimetrica, adica heterocerca, au si
rechinii, cu care sturionii impa
rt
un indepartat stramos comun. In portiunea mai mare a cozii se termina
de fapt coloana vertebrala, un alt semn al vechimii speciei.
Stim azi
ca sturionii au vechime printre vietuitoarele terestre. Totusi, nu
batranetea le-a jucat festa, ci valoarea lor economica exceptionala.
Carnea lor este printre cele mai gustoase, avand pana la o sesime
grasime. Septurile dintre muschi nu sunt calcificate, prin urmare este
complet lipsita de osiculele atat de suparatoare. De la exemplarele mari
se poate folosi cam tot: pielea, carnea, maruntaiele (ce altceva mai
gustos ar fi putut contine ciorba de sarbatoare a haholilor din Sfantu
Gheorghe, daca nu mate de morun?). Şi, bineînţeles, icrele.
Le-a
cauzat mai putin incalzirea globala. Poate nici poluarea sa nu fie prima
explicatie pentru rarirea lor. Ci capturarea fara limita, in conditiile
unui ciclu biologic aparte. Sturionii ating tarziu maturitatea sexuala,
intre patru si cincisprezece ani (comparativ, la hamsie dureaza cateva
luni). Sigur, in lumea lor sunt specii longevive. Morunul, de exemplu,
traieste fara prea multe chinuri un secol. Din pacate, aceste adevarate
fosile vii nu se reproduc an de an. Pot trece si sapte ani pentru ca o
femela sa regaseasca drumul spre locul unde isi va depune ponta.
Sturionii
din mare sunt anadromi, adica bat cale lunga pentru a se putea
reproduce. Or, calatoria pe Dunare in sus nu e in sine tocmai
lesnicioasa. Cu mici exceptii, depun icre in apa dulce, pe substrat
tare, acolo unde curentul puternic si apa curata scapa parintii de grija
oxigenarii icrelor embrionate. Numai ca locurile potrivite se tot
imputineaza, prin regularizări de albie, dragari sau baraje (Portile de
Fier).
Unde mai pui ca din februarie pescarii le astern in fata alte
bariere. Siruri intregi de carlige mari fara momeala stau intinse in
vadurile unde pestii se aglomereaza pentru a urca prin curent.
Zbatandu-se, se priponesc singuri in carmace si sfarsesc hacuiti.
Setcile pot fi la fel de eficiente, desi majoritatea sturionilor circula
aproape de fundul apei. Nu degeaba geme podul Giurgenilor de smecheri
fluturand toată ziulica din maini.
In apele noastre exista cam 6 – 7
specii de sturion, adica un sfert din toatul speciei. Unii traiesc in
apa dulce, altii in mare, dar care gusta mereu apa Dunarii, atunci cand
depun icrele.
Lacul
Snagov se situeaza la 35 de kilometri de Bucuresti, pe drumul national
DN1 ce leaga capitala de orasul Ploiesti, se intinde pe o suprafata de
5,75 km² si are o adancime maxima de 9 m.
